Ajută-l pe cel drag, fără să-l îndepărtezi

Psiholog Denise Tofan

Autor

Psih. Denise Tofan

Psihoterapeut

Psiholog la Cognitrom

Depreter.ro

Articol DEPRETER - despre validarea emotionala in depresieEste dificil să asistăm la durerea unei persoane apropiate. Postura de observatori ai unor schimbări care parcă ne-o răpesc ne face să ne simțim neputincioși. O vedem mai puțin energică, mai iritabilă, retrasă, lipsită de bucuria de a trăi – indicii ale depresiei. Am vrea să o revedem pe cea de dinainte de depresie, dar nu știm ce e bine de făcut pentru aceasta. Să ne retragem atunci când spune că preferă să fie singură? Să ne prefacem că nu vedem atunci când plânge? Să-i spunem să fie tare, să nu se mai lamenteze? Să-i explicăm ce trebuie să facă pentru a se ridica din starea aceea? Adesea credem că ajutorul trebuie să vină ca în cazul rănilor fizice: detectăm rana, curățăm, coasem, pansăm – acționăm practic. De aceea poate același impuls și când suntem puși față în față cu suferința emoțională. Pare nenatural să nu ne agităm, să nu acționăm. Trebuie să facem ceva practic. De cele mai multe ori însă, saltul la soluții practice nu face decât să amplifice distanța pe care depresia a creat-o între noi și persoana aflată în suferință. Doar mai așezăm o corvoadă în spatele omului afectat. A da soluții și sfaturi, a căror punere în aplicare cere resurse pe care o persoană cu depresie nu le are, nu face decât să-i întărească ideea că nu e bună de nimic, că ceva e în neregulă cu ea, că e defectă.

Cum ar fi, în schimb, să micșorăm distanța așezându-ne noi înșine lângă persoana cu depresie? Cum ar fi să încercăm să înțelegem și s-acceptăm suferința, fără să vrem s-o schimbăm? Aceasta ar însemna să-l validăm pe celălalt. Validarea presupune să manifestăm înțelegere, grijă și empatie față de felul în care o altă persoană se simte și gândește. Iată ce e important să transmitem astfel încât celălalt să se simtă validat.

Depresia abundă de emoții și gânduri negative. Dar a trăi emoții negative e natural. E firesc ca uneori să ne simțim abătuți, descurajați, triști și să afișăm trăirile acestea. E omenește să ne confruntăm cu gânduri mai puțin optimiste. Astfel de emoții și gânduri transmit că ceva nu merge bine și solicită, mai mult sau mai puțin conștient, grijă din partea celorlalți. Într-adevăr, în depresie ele sunt mai accentuate, dar evidențiază cu atât mai mult nevoia de a primi grijă. Ori aceasta este o dorință universală. Așadar, în loc să criticăm trăirile și gândurile negative ale persoanei cu depresie, ar fi bine să le acceptăm, să transmitem că sunt omenești și să arătăm că suntem preocupați. Grija noastră s-ar putea citi în interesul autentic față de ceea ce simte și gândește, în vorbele blânde (ex: Îmi închipui că îți este greu, Îmi pasă de tine, Cred că este dificil să duci povara asta) și în gesturile calde (ex: o mână pusă pe umăr, o îmbrățișare). Când nu reușim să înțelegem, putem recunoaște că nu putem cuprinde pe deplin durerea cuiva care suferă, dar aceasta nu înseamnă că nu ne pasă și că-l neglijăm. În contextul în care durerea apare ca urmare a unei pierderi (o relație, o persoană apropiată) vorbiți-i despre faptul că suferința reflectă însemnătatea acelei pierderi. Spuneți-i că faptul că-l doare arată că valorizează aspecte care au caracterizat ceea ce a pierdut: prietenie, dragoste, respect ș.a. Durerea cauzată de pierdere se va stinge în timp, dar însemnătatea acelor valori va dăinui.

Amintiți-vă că uneori depresia este cea care vorbește și acționează. Cel puțin în primă fază, nu o contracarați cu soluții practice, întărind-o și mai mult. Adresați-vă persoanei dragi, nu depresiei ei. Aceasta înseamnă să suportați să asistați la felul în care își trăiește depresia și să ascultați cu interes și respect ceea ce vi se transmite prin cuvinte sau comportamente. Iată ce expunea filosoful spaniol Miguel Unamo într-o scurtă poveste:

Mergând pe un drum, un tânăr întâlnește un bătrân ce stă pe marginea drumului și plânge. Tânărul în întreabă: „Bătrâne, de ce plângi?”. Bătrânul îi răspunde: „Fiul meu a murit. Plâng moartea fiului meu”. Tânărul, foarte rațional, îi spune: „Dar plânsul nu folosește la nimic. Fiul tău e mort.” Bătrânul replică: „Plâng tocmai pentru că plânsul nu folosește la nimic. Trebuie să învățăm cum să plângem pentru năpastă, nu doar să o vindecăm.” (Leahy, 2012).

A fi acolo înseamnă a ne așeza lângă celălalt, fără a interpune între noi și el un bagaj de soluții practice și fără a scoate în evidență lipsa de utilitate practică a unor acțiuni. A valida înseamnă să-i dăm șansa celuilalt să-și plângă durerea fără a încerca să i-o vindecăm. Alinarea s-ar putea să vină din simplul fapt că cineva le înțelege durerea sau, cel puțin, încearcă să le-o înțeleagă. Așezați-vă lângă ei. Ascultați-i. Încercați să-i înțelegeți.

Bibliografie:
Leahy, R. L. (2012). Overcoming resistance in cognitive therapy. Guilford Press.